Mila 23 ~ de Dan Ivan

profesoară la o şcoală de hipoacuzi, descoperă în fişele lor medicale că forcepsul era de cele
mai multe ori cauza surdității. Prelungirea travaliului şi hemoragia au condus la o transfuzie
de la un donator cu hepatită B, care l-a arestat pe micuțul „Ivan” pentru alte 9 luni în spital
între viață şi moarte: „- Stați liniștită, doamnă, nu moare ăsta, (adică eu) nu vedeți cum țipă!”.
Copilăria lui Ivan (ce mă duce fără să vreau, sintagmatic – şi poate nu numai! – la filmul lui
Tarkovski) conține acea mixtură de iad şi rai – ce, în fapt, transpare de-a lungul întregii
epopei – extrasă din reveria amintirii şi începuturile unui regim dictatorial ce (pentru unii!)
prezenta încă față umană, edulcorat şi acesta, de protecția şi nostalgia figurii mamei:
„Mulţumesc mamă, pentru auz şi pentru tot restul. Auzul mi-a adus multe, multe bucurii.”
Deraierile tot mai abominabile ale dictaturii comuniste expuse într-o formulă comico-grotescă
fac obiectul unui gen de realism magic ce descrie viața haholilor şi faptele lor mai mult sau
mai puțin eroice în acest lamentabil context istoric. Frumusețea şi primitivismul locurilor şi a
oamenilor conferă dimensiunea de paradis acestui periplu în lumea lui Esculap. Dărnicia şi
generozitatea haholilor şi a lipovenilor, în condițiile muncilor istovitoare, sărăciei lucii şi a
vremii la fel de potrivnice, capătă şi ea proporții de basm. Rămâne memorabilă figura Katiei,
o fetiță de 8 ani, cu „păr bălai şi ochi albaştri … lumina orice încăpere în care intra”. Era
nepoata lui Babka Hima – făcătoarea de pâine albă şi pufoasă, cu „un suflet imens ca și Katia
și toți cei din familia ei.
Încercările la care-l supun condițiile vitrege al Deltei, lipsită de orice echipament medical,
sunt animate de un entuziasm şi de o vitejie ce nu țin de ordinea şi mentalitatea unei lumi
moderne, proiectând demersul în timpul nedefinit al mitului, într-un illo tempore:. „Ceea ce
nu am pierdut niciodată a fost dorința arzătoare de a vindeca, prin orice mijloace, prin orice
metodă, şi prin miracole dacă s-ar fi putut. De fapt, mai ales prin miracole!”. Printre aceste
„miracole” se înscriu: copilul cu venele colabate, “uitat câteva ore în zăpadă de către o mamă
cherchelită și inconștientă”, salvat, în urma unui tratament improvizat cu ce exista la
dispoziție, copilul a „urinat prima oară după două zile”, apoi epidemia de holeră, care „ce n-a
existat niciodată” după ştirile oficiale, îl năpăstuieşte şi pe Moş Pocora cel hâtru – „întors de la
groapă”, cum îşi va spune singur, prin isprăvile doctorului năzdrăvan.
Textul este dens, plin de conciziune şi în permanență străbătut de un umor debordant, şarja ca
modalitate estetică vine cu un spirit „şugubăț” în sensul marelui povestitor Ion Creangă, la
care textul face subtile referințe. „Povestea porcului” amorezat de prințesa-scroafă se înscrie
în ciclul „Şeherezada lipovenească”. Godacul trece prin încercări grele la ştafetă, dar nu mai
apucă să se transforme într-un prinț frumos, pentru că îl prinde Crăciunul slab şi amărât de
prea mult amor: „- Să nu vă supărați, domnul doctor, a fugit înapoi la scroafă! … Nea Toma,
avertizat de data asta, a mai bătut câteva scânduri ridicând ștacheta cu vreo 50 de centimetri.
Porcul, ţi-ai găsit, a sărit din a doua încercare ca la olimpiadă atingând de data asta lemnul.”
Aventurile fluvialo-maritime cu îmbarcațiuni semi-improvizate împrumutate din flota locală
sunt redate cu auto-ironie şi detalii de saga bufă: barcazul cu motor şi fund de sticlă manevrat
de multe sfori a atacat ca un adevărat „crucişător” gardul lui Ieremia şi l-a pus la pământ,
apoi în excursia pe Lacul Roşu pentru impresionarea celor două pasagere (colege de an cu

3

autorul, sosite în vizită), acelaşi Veterok („vânticel” în limba rusă) sfârşeşte tragic sfărâmat de
un banc de nisip.
Tradițiile şi obiceiurile halolilor şi ale lipovenilor (spălatul pe mâni la nunți şi botezuri,
spălatul flăcăului pe picioare de către fata de măritat ce simbolizează un contract ireversibil de
nuntă) sunt evocate cu mult umor, mai ales când ele transgresează ordinea şi birocrația
socialistă. Şarja menține narațiunea la limita basmului, la care autorul face referințe explicite..

I se oferă un lighean plin cu monede de 3 sau 5 lei, similar celui primit de Dănilă Prepeleac
de la draci, ce ar fi trebuit să răscumpere ne-chemarea „Sanitarului” (vas ambulanță) pentru a
transporta obligatoriu mama (fata preotului) şi pruncul la Tulcea.
În acest peisaj derizoriu al sărăciei şi derelicțiunii, copilăria şi tinerețea plutesc inefabil cu
bucuria necondiționată a jocului. Doctorul din Mila 23 – devenit Vaniuşa – se juca poarca cu
copiii satului sau fugăreau cu ei, cot-la-cot, câinii lăsați liberi pe uliță.
Narațiunea alunecă subtil în poezie, inspirată de versurile aceluiaşi autor din poeme ce
reflectă imagini şi sentimente amestecate din anii petrecuți în Deltă: „ … ceasul din cabinet,
cum lasă în urmă ca un melc, leneşe, lipicioase, înghesuite fluvii cenuşii de buşteni, beţe seci
să îmi scobească undele cu miasma lor; timpul s-a dilatat şi simt duhoarea secundelor într-o
defilare molcomă, aproape insesizabilă, de plaur.” Poezia se strecoară şi în pasaje de mare
sensibilitate plastică ce descriu frumusețea de pastel a locurilor: „Stuful, cu toate culorile
prelinse în apa verde a canalelor şoptea legănat în spatele nostru după ce treceam. Sălciile,
monștri blajini toropiţi de soare, cu rădăcinile lor ivite deasupra apei, rânjind la noi dantura
neîngrijită, ca de pirat bătrân.” Descrierile de natură vin cu un lirism aparte impregnat în
materia amintirii întipărită în eternitate; auto-îndemnul autorului (căci mama nu mai exista de
mult!) trimite la „Desculț” a lui Zaharia Stancu, (Să nu uiți, Darie!) : „Cincisprezece minute
de vis, am fost împrăștiind stropi de lumină și ceață. Ieșiți din Dunărea veche, farmecul s-a
destrămat. Ceața a dispărut, sub soarele plin au apărut casele, oamenii și treburile de zi cu zi.
Dar n-o să uit!”
Periplul inițiatic, altfel plin de entuziasm, conține în subsidiar o satiră socială a regimului
politic, concretizat în povestiri abominabile şi cumplitele condiții de viață şi de muncă. Textul
e presărat cu bancuri în context, care circulau pe vremea „tovarăşului”. Ele sună atât de
familiar şi par atât de bine integrate în peisaj, încât nu deranjează firul epic. Bancul apare ca
singura consolare şi pârghie de supraviețuire a spiritului ultragiat, … cât despre trup – fiecare
cu rezistența lui!
Textul este în acelaşi timp saturat de istorie. Migrația haholilor la gurile Dunării este legată de
Ecaterina cea Mare a Rusiei care-i hăituieşte pe cazacii zaporojeni, dar şi de revolta de pe
Crucişătorul Potemkin. Istoria pare să se repete ciclic în demersurile ei stupide de a camufla o
realitate derizorie. Magazinele burduşite pe traseul vizitelor de lucru ale tovarăşului sunt comparate
cu satele de carton aşțernute de contele Potemkin pe marginea drumurilor pentru a o impresiona pe
Ecaterina. Tăcerile şi laşitățile oamenilor şi ale vremurilor sunt aduse în pagină în mai multe iterații,
sugerând condiția românului pasiv, inert, a cărui revoltă surdă se reduce la hazul de necaz
materializat în bancurile ce par îndestulătoare spiritului.
În loc de moto, cartea începe cu un fragment din declarația de independență a Statelor Unite,
acompaniat de versuri din lirica formației Phoenix, (în subsidiar, Mugur de fluier) care invită

4

la revoltă şi schimbare – ca drept şi datorie a celor guvernați împotriva guvernanților. Daca
lirica formației Phoenix vorbeşte despre „zilele ce-au fost trecute”, deci la timpul povestirii,
fragmentul din declarația de independență se vrea cât se poate de actual.
„Marea groapă a istoriei” pare să nu țină seama nici de timpuri, nici de mode culturale, legea naturii
este aceeaşi: te supui celui puternic, dar nu trebuie să-l şi îmbrățişezi.
Sub semnul declarației … stă şi insolitul episod ce are ca temă „lavoarul cu pedală pentru băut şi
spălat” ce ne vorbeşte despre puterea de adaptare la orice condiții şi ingeniozitatea oamenilor,
„mai dispuşi să tolereze rele suportabile, decât să-şi facă dreptate ei înşişi …” O chiuvetă improvizată
cu apă de Dunăre, pescuită din adâncuri de Marusia, angajata cabinetului medical, „pe post de
barcagiu și femeie de serviciu”, producea apă de băut („curată ca lacrima!) şi spălat, prin
apăsarea unei pedale ce comunica printr-o tijă cu un borcan uriaş de murături. Aceeaşi
Marusia – mare degustatoare de spirt medicinal – este obiectul unui portret naturalist ce
demonstrează mimetismul dintre oameni, locuri şi obiceiurile lor: „Avea o faţă de peşte, fără
expresie, ochi sticloși și decoloraţi. Vorbea monosilabic şi ceva mai mult decât un peşte.”
O serie de episoade ce frizează abominabilul vremurilor sunt prezentate cu un umor de multe
ori negru şi o şarjă ce camuflează satira în poveşti cu iz de snoavă, edulcorate de spiritul
„şugubăț” al autorului şi de sentimentul iubirii pentru acele ținuturi de basm ale tinereții şi
vajnicii lor locuitori:” La Mila 23, sufletul Deltei mele…” Noua lege a autopsiei promulgată
de „tovarăşa” a deschis seria unor întâmplări atroce cu autopsii desfăşurate „în barcă, … în
genunchi, pe o scândură de uşă, … să așteptăm cu spânzuratul în ștreang până când i se
trimite din Tulcea un film fotografic pentru nenorocitul lui de aparat”. Şi toate aceste grele
încercări ce ar fi putut avea un deznodământ tragic pentru eroul nostru, par să se rezolve – în
aceeaşi formulă a realismului magic – prin intervenția îngerului păzitor – şeful de post – ce-i
apărea ca prin miracol şi-l oprea să facă gestul nepermis. Doar episodul cu dioxina (deşeu
extrem de toxic), ascunsă pe un vas în portul Sulina, ce a pornit (prin subtilizare în masă) să
împodobească cu o „vopsea bună” casele şi gardurile hahole şi lipovene, se desfăşoară în
tonalități ceva mai grave.
„Mila 23”, cu şirul ei de case aliniate pe o fâşâie îngustă de pământ, înconjurată de ape, este o
arcă a lui Noe în care autorul, în mijlocul unei faune curioase, subzistă miraculos unor
condiții imposibile de viață. O lume sălbăticită, derizorie, ca după potop, pluteşte în haosul de
„ sub vremuri” (cum spune cronicarul!). Un capăt de lume, urâțit de timpuri şi nesăbuința
oamenilor, în perspectiva lui grotescă, devine frumos şi magic prin harul autorului ce-l
zugrăveşte în culorile lui cele mai autentice şi luminoase.