„Eram într-una din lojele de la nivelul doi și îmi sprijineam coatele de balustrada pufoasă căptușită cu catifea purpurie, mă încovoiasem ușor aplecându-mă în afară, asta ca să ies mai bine în întâmpinarea sunetelor și ca să scap de foșnetele și de șoaptele din spatele meu, un tertip pe care îl foloseam deseori la concerte. Sunetele au venit. Și versurile. Așa cum le așteptam, minunate. Și iată, pe negândite, totul plutind către ultima melodie.
Citeste mai mult
Cât de repede! Ultima! Am recunoscut-o de la primele acorduri, inconfundabilă, suavă, un pansament pe rana plăcută a sunetelor de până atunci: Dolcissima Maria, o baladă minunată pe care o ascultasem de zeci și zeci de ori la pick-up-ul meu Marantz din Verona, era de pe un LP de la începuturile trupei, L’Isola di niente:
Dolce Maria
Dimentica i fiori
Dipinti dal tempo
Sopra il tuo viso
(Insula Nimicului: Dulce Maria/Uită de florile/Pictate de timp/Pe chipul tău, în lb. italiană).
Am știut atunci că viața mea avea să se schimbe imediat, că ceva minunat și iremediabil avea să se întâmple, și da, în următoarea clipă, de jos din sală am simțit privirea care mă țintuia cu căldura ei,un chip bălai luminat Dumnezeu știe cum, el dintre toate celelalte chipuri, m-a subjugat și nu mi-a mai dat drumul din aura lui caldă și moale. Nu ne-am mai desprins privirile până la sfârșit, nu puteam, nu voiam, nu trebuia. Nici nu mai știu cum am ajuns în stradă strecurat printre zecile de trupuri, dar ea mă aștepta deja vizavi de ieșire. Am pășit supus până în dreptul ei, am prins-o încet de mână, i-am ridicat-o și i-am sărutat podul palmei.
— Eu sunt Davide!
— Iar eu, Davide, sunt Goliatul tău răpus astăzi pe veci și mă cheamă Maria. ………
Prietenii noștri se întorseseră de mult acasă în Verona, dar noi am rămas în urma lor trăind în transă nepăsători și fericiți basmul nostru din Orvieto, o săptămână, apoi încă una și încă una, cele mai frumoase zile din viața mea sunt sigur de asta în ciuda hiatusurilor din memoria ultimilor doi, trei ani. Am descoperit piatră cu piatră cetatea minunată care ne unise, iar după cinci-șase zile cunoșteam ca-n palmă toate străduțele, toate zidurile, toate ospătăriile și dughenele oricât de mici ar fi fost. La amiază, într-un ritual voluptuous pe care-l așteptam cu nesaț, toropiți de soarele fierbinte de august , coboram sub pământ ca să ne răcorim în Puțul San Patrizio și ne sărutam la fiecare din cele 70 de ferestre interioare: doi catâri peste secole care își cărau către lumină în loc de apă, dragostea și respirația proaspătă aduse fără opintiri de jos de la răcoare din măruntaiele puțului.
