Mila 23 – autor Dan Ivan

Mila 23 ~ de Dan Ivan

„Ca un bisturiu înfipt într-un abces, din care ţâşneşte puroi, sânge, viaţă… aşa este această carte. La capătul lumii lui Ceauşescu, în Deltă, ajunge un doctor stagiar:… Şocul este uriaş. O pogorâre la iad.

Mila 23 a lui Dan Ivan este una dintre puţinele cărţi autentic realiste despre socialism din literatura română. Cu ceva în plus. Neîntinată de teze şi lecţii moralizatoare, ea sfâşie realitatea pentru a scoate la iveală ce se ascunde în măruntaiele ei.

Şi iată că în adâncul iadului descoperi cu stupoare un tărâm magic, în care oamenii trăiesc şi mor după alte legi.

Un Macondo ceauşist.”

Adrian Patrusca ~ EvZ.ro


Comandă Cartea Aici

„Eu învățasem să vâslesc în Cișmigiu și în Herăstrău. Cu „stilul“ de acolo: o vâslă în apă, una în aer – un fel de amestecat în două oale orizontale –, apoi invers și tot așa, ca un mini-vaporaș cu zbaturi. La dispensar o aveam pe Aksinia, angajată cu jumătate de normă pe post de barcagiu și femeie de serviciu. Avea o față de peşte, fără expresie, ochi sticloși și decolorați. Vorb ea monosilabic şi ceva mai mult decât un peşte. I-ai fi dat oricât între 35 și 55 de ani. Vorba prietenului meu Maltopol: Nu-i frumoasă, da-i bătrână!

Cum să stai în barcă, iar o femeie să tragă la rame în locul tău, ca să te plimbi tu dintr-un loc în altul? Aşa că vâsleam de unul singur. Nu aveam mulți nou-născuți sau sugari de vizitat, doar zece-cincispr ezece, dar distanțele din tre ei erau destul de mari, mai ales pentru unul venit de pe Herăstrău.Din cele trei bărci pe care le avea dispensarul pe inventar, nu se mai găsea decât una, gălbejită din fibră de sticlă.

Cam lată și cam ușoară, cădea imediat pradă vântului neobosit. Ştiți cum se spune în deltă, vântul bate doar de două ori pe an: şase luni dintr-o parte, şase luni din cealaltă. Ei, acum, când să vâslesc şi eu, bătea din cealaltă. Când plecam cu barca, împingeam cu o ramă în mal, ca să mă desprind. Vântul bătea însă așa de tare, că, până să mă așez eu pe locul vâslașului, barca era din nou lipită de mal. Şi tot așa, căznit, de câteva ori, până când mârțoaga de plastic plutea în sfârșit mai în larg. După luni bune, vorbind cu codanele din sat, îmi povesteau cum se adunau stol, ascunse în spatele gardului de la cherhana:

– Haideți, că a ieșit doctorishka să usuce ramele!”

„Eu învățasem să vâslesc în Cișmigiu și în Herăstrău. Cu „stilul“ de acolo: o vâslă în apă, una în aer – un fel de amestecat în două oale orizontale –, apoi invers și tot așa, ca un mini-vaporaș cu zbaturi. La dispensar o aveam pe Aksinia, angajată cu jumătate de normă pe post de barcagiu și femeie de serviciu. Avea o față de peşte, fără expresie, ochi sticloși și decolorați. Vorb ea monosilabic şi ceva mai mult decât un peşte. I-ai fi dat oricât între 35 și 55 de ani. Vorba prietenului meu Maltopol: Nu-i frumoasă, da-i bătrână!

Cum să stai în barcă, iar o femeie să tragă la rame în locul tău, ca să te plimbi tu dintr-un loc în altul? Aşa că vâsleam de unul singur. Nu aveam mulți nou-născuți sau sugari de vizitat, doar zece-cincispr ezece, dar distanțele din tre ei erau destul de mari, mai ales pentru unul venit de pe Herăstrău.Din cele trei bărci pe care le avea dispensarul pe inventar, nu se mai găsea decât una, gălbejită din fibră de sticlă.

Cam lată și cam ușoară, cădea imediat pradă vântului neobosit. Ştiți cum se spune în deltă, vântul bate doar de două ori pe an: şase luni dintr-o parte, şase luni din cealaltă. Ei, acum, când să vâslesc şi eu, bătea din cealaltă. Când plecam cu barca, împingeam cu o ramă în mal, ca să mă desprind. Vântul bătea însă așa de tare, că, până să mă așez eu pe locul vâslașului, barca era din nou lipită de mal. Şi tot așa, căznit, de câteva ori, până când mârțoaga de plastic plutea în sfârșit mai în larg. După luni bune, vorbind cu codanele din sat, îmi povesteau cum se adunau stol, ascunse în spatele gardului de la cherhana:

– Haideți, că a ieșit doctorishka să usuce ramele!”

Despre Autor

  • Dan Ivan (n. 1958 ) a absolvit Liceul Sfântul Sava din Bucureşti.
  • Urmează cursurile Facultaţii de Medicină Carol Davilla pe care le-a incheiat in 1984.
  • A profesat ca medic timp de 8 ani .
  • A strabatut apoi o lungă carieră de corporatist în domeniul farmaceutic.
  • A lucrat pentru o vreme (1998-1999) în Paris.
  • Din 2016 s-a stabilit în Carintia, Austria.
  • A debutat în poezie cu volumul Pe străzi.Harap-Alb ( 2017).
  • Mila 23 este debutul sau in proza

Dan Ivan

„Mi-a luat ceva timp după armată ca să crească, dar aveam o claie voluminoasă, gen Robert Plant. Îl aducea la exasperare pe tatăl meu, din păcate, dar și pe mulți alții. După vreo doi ani de plete înfoiate până sub omoplați, m-am tuns, tracasat de atâtea şicane şi observații. „Domnişoară, coborâți la prima?“ Cred că atunci a început declinul podoabei mele capilare. În afară de genetică, în Deltă au mai intervenit câțiva factori: vânt, căciulă, Cernobîl. Vântul bătea tare ca miliția, dar nu cât să-ți zboare părul din cap. Vântul, însă, adăugat la temperaturi de minus zece, douăzeci de grade Celsius, şi umezeala m-au făcut să-mi cumpăr și să port prima oară în viață o căciulă. Desigur, cu excepția armatei. Şi tot în Dobrogea. Mi-am cumpărat, așadar, o căciulă sovietică „de blană“ – de fapt, un plastic cu fir lung, care imita, probabil, o vulpe. Nu era
prea arătoasă, iar la Crişan, asistentele îmi tot ziceau:

– Domnule doctor, nu vă mai schimbați căciula aia, că nu vă stă bine?! Vă facem noi cadou una nouă.
– Nu, nici vorbă!
Şi, cum nu era prima oară când îmi spuneau asta:
– Uite, vă promit că la primăvară o arunc în Dunăre cu voi
de față. Şi așa am făcut.

Spre sfârşit de aprilie, nea Toma a scos pe pontonul dispensarului o masă de lemn, fără scaune. Apoi, a venit tanti Frusina cu o față de masă impecabilă, albă și scrobită, și cu pahare. Şampania am adus-o într-o găleată metalică cu apă rece, pe post de frapieră. Şi iată, pe ponton, ziua în amiaza mare, cu un soare colosal deasupra noastră, toată suflarea dispensarului: trei asistente, barcagiul, femeia de serviciu şi cu mine. Fetele
uitaseră de promisiunea mea și așteptau mirate să afle motivul ceremoniei. Am scos căciula tacticos, am pus-o pe mijlocul mesei și am închinat în cinstea soarelui și a vremii frumoase. După aceea, am aruncat căciula în apă cât mai departe de ponton și am urmărit-o cu privirea până când a dispărut cu totul în apă.

Dezrobit din nou şi cu sufletul – mugur de fluier. Nicu Covaci, emigrat cu acte în regulă în Germania Federală, revenise în Timișoara ca să își recupereze aparatura muzicală. Stații, boxe, amplificatoare, plus ceva mult mai prețios: aproape tot restul trupei Phoenix. Cei de la Phoenix evadaseră de câțiva ani ascunşi în boxe, dar nu renăscuseră încă. Mie, însă, ceremonialul ăsta de pe ponton mi-a dat forță. Iar căciulă nu am mai purtat mulți ani după aceea.”

„Mi-a luat ceva timp după armată ca să crească, dar aveam o claie voluminoasă, gen Robert Plant. Îl aducea la exasperare pe tatăl meu, din păcate, dar și pe mulți alții. După vreo doi ani de plete înfoiate până sub omoplați, m-am tuns, tracasat de atâtea şicane şi observații. „Domnişoară, coborâți la prima?“ Cred că atunci a început declinul podoabei mele capilare. În afară de genetică, în Deltă au mai intervenit câțiva factori: vânt, căciulă, Cernobîl. Vântul bătea tare ca miliția, dar nu cât să-ți zboare părul din cap. Vântul, însă, adăugat la temperaturi de minus zece, douăzeci de grade Celsius, şi umezeala m-au făcut să-mi cumpăr și să port prima oară în viață o căciulă. Desigur, cu excepția armatei. Şi tot în Dobrogea. Mi-am cumpărat, așadar, o căciulă sovietică „de blană“ – de fapt, un plastic cu fir lung, care imita, probabil, o vulpe. Nu era
prea arătoasă, iar la Crişan, asistentele îmi tot ziceau:

– Domnule doctor, nu vă mai schimbați căciula aia, că nu vă stă bine?! Vă facem noi cadou una nouă.
– Nu, nici vorbă!
Şi, cum nu era prima oară când îmi spuneau asta:
– Uite, vă promit că la primăvară o arunc în Dunăre cu voi
de față. Şi așa am făcut.

Spre sfârşit de aprilie, nea Toma a scos pe pontonul dispensarului o masă de lemn, fără scaune. Apoi, a venit tanti Frusina cu o față de masă impecabilă, albă și scrobită, și cu pahare. Şampania am adus-o într-o găleată metalică cu apă rece, pe post de frapieră. Şi iată, pe ponton, ziua în amiaza mare, cu un soare colosal deasupra noastră, toată suflarea dispensarului: trei asistente, barcagiul, femeia de serviciu şi cu mine. Fetele
uitaseră de promisiunea mea și așteptau mirate să afle motivul ceremoniei. Am scos căciula tacticos, am pus-o pe mijlocul mesei și am închinat în cinstea soarelui și a vremii frumoase. După aceea, am aruncat căciula în apă cât mai departe de ponton și am urmărit-o cu privirea până când a dispărut cu totul în apă.

Dezrobit din nou şi cu sufletul – mugur de fluier. Nicu Covaci, emigrat cu acte în regulă în Germania Federală, revenise în Timișoara ca să își recupereze aparatura muzicală. Stații, boxe, amplificatoare, plus ceva mult mai prețios: aproape tot restul trupei Phoenix. Cei de la Phoenix evadaseră de câțiva ani ascunşi în boxe, dar nu renăscuseră încă. Mie, însă, ceremonialul ăsta de pe ponton mi-a dat forță. Iar căciulă nu am mai purtat mulți ani după aceea.”

https://youtu.be/L_I9wvVXUDshttps://youtu.be/sz1BCjB7C7Q

Am mai mers câteva zeci de metri pe malul înghețat, până am ajuns în dreptul lacului Obretin. Oamenii aveau expe riență în traversări și nu mai conta că un spărgător tocmai trecuse clătinat în aval cu o oră înainte. Traversarea se făcea cu o barcă ușoară din fibră de sticlă purtată de șase bărbați cu tot cu asistentă în ea.

Trei de o parte și trei de cealaltă, căram barca peste colții albi ai gheții, având grijă să nu călcăm între sloiuri. Dacă totuși se întâmpla, te agățai de barcă până puteai călca mai încolo.

Aproape de mal, am primit şi eu botezul și mi-am umezit în apa rece o gleznă și un bocanc, dar nu au fost alte probleme.
– Cum e, dom’ doctor, e-n regulă?
– În regulă!

Mi s-a părut scurtă traversarea, dar, de fapt, trecuseră douăzeci de minute. Pe malul celălalt, am lăsat barca pe dig şi am pășit pe suprafața lacului Obretin. Un imens patinoar alb, cu un diametru de câțiva kilometri.
– Domnu’ doctor, mergem departe de mal, ca să nu dăm în copcile pescarilor.

https://youtu.be/sz1BCjB7C7Q

Am mai mers câteva zeci de metri pe malul înghețat, până am ajuns în dreptul lacului Obretin. Oamenii aveau expe riență în traversări și nu mai conta că un spărgător tocmai trecuse clătinat în aval cu o oră înainte. Traversarea se făcea cu o barcă ușoară din fibră de sticlă purtată de șase bărbați cu tot cu asistentă în ea.

Trei de o parte și trei de cealaltă, căram barca peste colții albi ai gheții, având grijă să nu călcăm între sloiuri. Dacă totuși se întâmpla, te agățai de barcă până puteai călca mai încolo.

Aproape de mal, am primit şi eu botezul și mi-am umezit în apa rece o gleznă și un bocanc, dar nu au fost alte probleme.
– Cum e, dom’ doctor, e-n regulă?
– În regulă!

Mi s-a părut scurtă traversarea, dar, de fapt, trecuseră douăzeci de minute. Pe malul celălalt, am lăsat barca pe dig şi am pășit pe suprafața lacului Obretin. Un imens patinoar alb, cu un diametru de câțiva kilometri.
– Domnu’ doctor, mergem departe de mal, ca să nu dăm în copcile pescarilor.

Despre…

Epopeea dunăreană prin care ne poartă cu sufletul la gură Dan Ivan se înscrie în sfera realismului magic, deschizând de multe ori o lume fabuloasă prin întâmplările ei neobişnuite, dar mai ales prin puritatea şi simplitatea oamenilor ce o populează:

„Mila 23”, cu şirul ei de case aliniate pe o fâşâie îngustă de pământ, înconjurată de ape, este o arcă a lui Noe în care autorul, în mijlocul unei faune curioase, subzistă miraculos unor condiții imposibile de viață. O lume sălbăticită, derizorie, ca după potop, pluteşte în haosul de „ sub vremuri” … Un capăt de lume, urâțit de timpuri şi nesăbuința oamenilor, în perspectiva lui grotescă, devine frumos şi magic prin harul autorului ce-l zugrăveşte în culorile lui cele mai autentice şi luminoase

Roxana Pavnotescu – scriitor SUA

Dacă ar exista o variantă masculină a Sheherezadei, aceasta ar putea purta numele lui Dan Ivan, căci poveștile înșiruite la foc continuu în Mila 23 , au darul neprețuit de a te ține cu sufletul la gură, de a te face să te indrăgostești de Delta Dunării și de oamenii locului, de a simți că trăiești alături de personaje cu alură mitică, haholii si lipovenii, de a înfrunta toate tragediile, de a crede că este o parte luminoasă în orice încercare. Bildungsroman autoficțional, Mila 23 e o experiență de lectură de neratat.

Eli Badică – cordonator colecţie n’autor – editura Nemira




Comandă-ţi Cartea de Aici